Într-o democrație funcțională, presa este egală în fața instituțiilor. Nu contează dimensiunea redacției, vechimea pe piață sau audiența – jurnalistul acreditat are aceleași drepturi și aceeași recunoaștere. În România, însă, unele instituții publice au inventat o clasificare tacită: jurnaliști de mâna I, care primesc atenție și acces, și jurnaliști de mâna a II-a, care trebuie să se mulțumească cu firimituri.
Această dublă măsură nu este scrisă nicăieri. Nu o găsești în regulamente, nu o poți contesta în instanță. Este aplicată prin gesturi mici, zilnice, care, cumulate, definesc un sistem de favoruri și excluderi. Eu am întâlnit-o la Ministerul Sănătății și nu de ieri, de astăzi. Atât eu, cât și alți colegi au întâlnit-o la Primăria Municipiului București. Este același tipar, aceeași aroganță, același dispreț pentru principiul egalității.
Când nu exiști, deși ești acreditat
Sunt jurnalist acreditat pe lângă Ministerul Sănătății. Am o publicație online cu aproape un deceniu de activitate și lucrez în breaslă de vreo treizeci de ani. Am solicitat recent, prin email și telefon, să fiu inclus în circuitul oficial de comunicare – acel grup de WhatsApp unde se distribuie, în timp real, informații esențiale despre sănătatea publică. Răspunsul? Tăcere, amânare, apoi explicația dezgustătoare: „Nu mai trimitem comunicate pe email, le postăm pe Facebook.”
Să fim clari: nu am fost exclus. Nici măcar nu am avut șansa să fiu exclus. Pur și simplu nu am fost introdus. Nu exist în termeni instituționali. Iar când cer explicații pentru această omisiune, primesc lehamite și argumente tehnologice care insultă inteligența. Facebook-ul este prezentat ca soluție modernă, când de fapt este un zid opac între instituție și anumiți jurnaliști.
Nu știu care sunt criteriile după care unii colegi sunt în grup și eu nu. Nimeni nu mi le-a comunicat. Știu doar că există, pentru că rezultatele sunt vizibile: unii primesc informații direct, în timp util, pot pune întrebări, au acces. Eu trebuie să vânez comunicatele pe un feed social media, la mila algoritmilor. Sunt, în termeni practici, un jurnalist de mâna a II-a pentru Ministerul Sănătății.
Același tipar, altă instituție
La Primăria Municipiului București, dubla măsură are aceeași față, deși hainele diferă. Nu voi detalia beneficii specifice – nu despre asta este vorba. Este vorba despre atitudine. Despre modul în care aceeași instituție tratează diferit jurnaliști diferiți, fără să explice de ce, fără să prezinte criterii clare, fără să ofere posibilitatea de a contesta decizia.
Unii colegi primesc atenție, răspunsuri, acces. Alții – chiar dacă sunt acreditați, chiar dacă respectă toate formalitățile – sunt ignorați sau tratați cu răceală birocratică. Nu există un regulament care să spună: „Aceste redacții sunt de mâna I, acestea de mâna a II-a.” Există doar practica zilnică, discreționară, în care funcționarul public decide arbitrar cine merită atenție și cine poate aștepta.
Aceasta este dubla măsură în acțiune: aceleași reguli teoretice, aplicare practică diferită. Unii sunt înăuntru, alții afară. Iar cei din afară înțeleg, pe cale de consecință, că nu aparțin „categoriei speciale”.
Pericolul ierarhiei
De ce contează această clasificare tacită? Pentru că distruge esența democrației. Presa nu mai are caracterul de contraputere egal în fața instituțiilor, ci un spectru de obediență: cei „agreați”, care primesc informații și facilități, și cei „incomozi”, care trebuie să se descurce singuri.
Când Ministerul Sănătății selectează cui dă acces la informații vitale – epidemii, siguranța spitalelor, accesul la tratamente – nu face doar o favoare unora și altora. Controlează fluxul informațional. Decide cine poate informa la timp și cine va afla târziu. Creează o presă de castă, dependentă de bunăvoința funcționarului de la comunicare.
Când Primăria Capitalei aplică dublă măsură în relația cu jurnaliștii, nu doar încalcă principiul egalității. Construiește un sistem în care presa independentă este sistematic dezavantajată în favoarea celei conformiste. Iar publicul primește o imagine distorsionată, filtrată prin prisma celor „agreați”.
Unde sunt regulile?
Legea 544/2001 privind liberul acces la informații de interes public spune clar: informațiile sunt destinate tuturor. Codul Administrativ consacră egalitatea în fața administrației. Dar aceste texte rămân literă moartă atâta timp cât nimeni nu verifică cum sunt aplicate.
Cine controlează dacă un birou de presă tratează toți jurnaliștii la fel? Cine sancționează dubla măsură? În absența unor mecanisme reale de monitorizare, funcționarii publici fac ce vor. Inventează „proceduri”, invocă „platforme digitale”, mimează transparența în timp ce practică exclusivismul.
Nu există redacții de mâna I și redacții de mâna a II-a în lege. Există doar în practica discreționară a unor instituții care au uitat că sunt plătite din bani publici să servească toți cetățenii, nu doar pe cei preferați.
Întrebări fără răspuns
Am întrebat de două ori, oficial, de ce nu sunt introdus în grupul de comunicare al Ministerului Sănătății. Nu am primit criterii de selecție. Nu am primit un regulament. Am primit doar lehamite și o redirecționare către Facebook.
Colegii de la Primăria Capitalei întreabă, la rândul lor, de ce unii sunt tratați diferit de alții. Nu primesc răspunsuri. Primesc tăcere sau explicații evazive.
Acesta este modul în care instituțiile publice românești gestionează presa independentă: nu cu interdicții clare, care ar putea fi contestate, ci cu ignorare, amânare, dublă măsură. Nu te resping – te fac să înțelegi că nu meriți atenție.
Ce urmează?
Nu caut privilegii. Caut egalitate. Vreau ca Ministerul Sănătății să explice, public, criteriile după care selectează jurnaliștii pentru grupul de comunicare oficial. Vreau ca Primăria Capitalei să clarifice de ce unii colegi sunt tratați diferit de alții. Vreau ca instituțiile publice să înțeleagă că nu există jurnaliști de mâna I și jurnaliști de mâna a II-a – există doar jurnaliști, toți cu aceleași drepturi, toți servind același interes public.
Până atunci, voi continua să scriu. Uneori cu informații întârziate, alteori fără ele, mereu cu acreditarea în buzunar și cu certitudinea că, în România anului 2024, unii funcționari publici încă cred că pot împărți presa în favoriți și paria.
Oana Grigore, actual Șef serviciu în cadrul Ministerului Sănătății, a fost vizată de mai multe controverse publice de-a lungul carierei sale, în special în perioada în care a ocupat funcția de purtător de cuvânt.
Iată principalele puncte care au generat discuții sau „semne de întrebare”:
Declarații privind avortul la cerere (2020): Cea mai răsunătoare controversă a apărut în urma decesului unei femei din Prahova după un avort. Oana Grigore a declarat atunci că „obligația medicului nu există în cazurile de avort la cerere” și că ministerul încurajează natalitatea, afirmație criticată dur de organizațiile pentru drepturile omului, care au cerut demiterea sa.
Longevitatea în funcții-cheie: Deși a renunțat temporar la rolul de purtător de cuvânt în 2014 după 10 ani în funcție, ea a rămas constant în structurile de conducere ale ministerului. În prezent, figurează în documentele oficiale ca Șef serviciu, conform declarației de avere din iunie 2025.
Comunicarea în situații de criză: A fost adesea interfața ministerului în momente tensionate, precum crizele de medicamente, cazul bebelușilor de la Maternitatea Giulești sau gestionarea pandemiei COVID-19, fiind uneori acuzată de o comunicare instituțională rigidă.
În prezent, nu există informații publice recente (februarie 2026) care să indice noi anchete oficiale sau sancțiuni la adresa sa, aceasta continuându-și activitatea administrativă în minister.