În România anului 2025, vulnerabilitatea prezintă mai multe fațete. Se discută constant, la televizor sau în social media, despre părinții fără venituri, despre mamele în concediu pentru creșterea copilului, despre personalul monahal sau bolnavii incluși în programe naționale. În fiecare discurs politic, compasiunea se întinde peste toate aceste categorii. Șomerii, însă, par să fi dispărut din conversație. Iar dacă ești și șomer bolnav, atunci… Dumnezeu cu mila.
Și totuși, șomerii sunt acolo, printre cei mai expuși la sărăcie. Pentru mulți dintre ei, indemnizația de șomaj nu e o formă de protecție, ci doar o pauză între două perioade de anxietate.
„De la 1 august, o să plătim și noi CASS”, spunea Ionel, 48 de ani, fost angajat al unei redacții. „N-am mai avut contract din mai 2025. Mă întreb din ce să plătesc, că abia îmi ajunge pentru energie electrică și pentru medicamente.”
Pare a fi o voce anonimă, dar reprezintă o realitate pe care Legea nr. 141/2025 o face și mai apăsătoare. Ionel chiar există. Foștii angajatori chiar îl încurajau: „Îți vei găsi imediat de muncă… ”
Când supraviețuirea devine sursă de venit
Prin punctul 22 al articolului II, legea a introdus o schimbare care pare tehnică, dar are ecou social, și anume indemnizațiile de șomaj au fost incluse în categoria veniturilor supuse contribuției de asigurări sociale de sănătate (CASS). Pe hârtie, statul caută echitate fiscală. În viața reală, însă, asta înseamnă că un om care trăiește dintr-un ajutor minim încasează și mai puțin.
Indemnizația de șomaj este calculată în funcție de ISR (indicatorul social de referință). Este o sumă care rareori acoperă cheltuielile de bază, dar din august 2025 ea a devenit și bază de impozitare. Solidaritatea fiscală a ajuns, astfel, să se aplice celor care nu mai au aproape nimic de împărțit.
Peste 45 de ani: vârsta la care „nu te mai ia nimeni”
ANOFM clasifică șomerii de peste 45 de ani drept „categorie vulnerabilă” pe piața muncii. Explicația e simplă și crudă: odată ce treci de acest prag, șansele de a fi reangajat se diminuează semnificativ. Angajatorii te consideră mai puțin „adaptabil”, mai puțin „profitabil”. Cuvintele sunt reci, dar efectele lor „sapă” adânc în încrederea unei persoane aflată deja la limită.
Mulți dintre acești oameni provin din industrii vechi, restructurate, fără alternative reale. Alții, dimpotrivă. La o coadă formată la un târg de locuri de muncă organizat nu demult de ANOFM am depistat inclusiv psihologi.
Cursurile de formare profesională există, dar sunt adesea fără impact. Șomerul de 50 de ani, cu familie și facturi, devine o cifră într-un raport, nu o prioritate.
A-l obliga pe un șomer să plătească contribuții la sănătate dintr-o indemnizație minimă e ca și cum i-ai cere unui om care se îneacă să inspire mai adânc.
„Ajutorul de șomaj trebuie redus la șase luni”
În septembrie, premierul Ilie Bolojan vorbea despre măsurile care ar putea fi implementate în perioada următoare în România, atât pentru reducerea cheltuielilor, cât și pentru „o economie mai robustă”. Printre altele, prim-ministrul a spus că trebuie redusă perioada în care se acordă ajutorul de șomaj de la un an la șase luni.
PSD pare să susțină reducerea ajutorului de șomaj de la un an de zile la șase luni, așa cum a cerut premierul Ilie Bolojan. Social-democratul Florin Manole, ministrul Muncii, se declară de acord cu propunerea primului-ministru privind reducerea perioadei de şomaj cu indemnizaţie, însă susţine că, în paralel cu aceasta, e nevoie de măsuri de sprijin financiar pentru tinerii şi şomerii care intră în câmpul muncii.
Ce vom face cu șomerii peste 45 de ani?
Fiscul confirmă: șomerii bolnavi datorează CASS, cu excepția celor oncologici
Într-un răspuns oficial transmis portalului www.sursesiresurse.ro, ANAF clarifică regimul fiscal aplicabil după intrarea în vigoare a Legii 141/2025. „Potrivit prevederilor punctului 22 al art. II”, se arată în document, „indemnizațiile de șomaj acordate potrivit Legii nr. 76/2002 sunt supuse contribuției de asigurări sociale de sănătate.”
Mai mult, punctul 19 al aceluiași articol elimină beneficiarii de șomaj din lista persoanelor exceptate de la plata CASS. Singura excepție rămâne pentru bolnavii de cancer, incluși în programele naționale, „până la vindecarea respectivei afecțiuni”, conform Legii nr. 293/2022 privind prevenirea și combaterea cancerului.
Așadar, un șomer care suferă de diabet, hepatită sau insuficiență cardiacă datorează contribuția, chiar dacă se află într-un program național de tratament. Birocrația e precisă: solidaritatea are limite.
Datele reci ale unei realități crude
Conform datelor oficiale ale ANOFM, în septembrie 2025, România avea 252.520 de șomeri, dintre care doar 54.225 primeau indemnizație. Rata șomajului înregistrat era de 3,15%, aproape identică cu cea din 2024. Statistic, stabilitatea pare o veste bună. Social, vorbim de o formă de stagnare: numărul celor fără venituri reale rămâne mare, iar protecția financiară, tot mai fragilă. Cei mai mulți șomeri nu primesc nimic. Nici indemnizație, nici formare, nici speranță.
O țară care taxează neputința
România are o tradiție paradoxală: îi impozitează pe cei care nu mai pot, în numele solidarității. Un stat social ar trebui să protejeze, nu să contabilizeze disperarea. Când un șomer bolnav e pus să plătească pentru un sistem de sănătate din care abia mai face parte, ceva s-a pierdut — nu în lege, ci în morală.
Solidaritatea fiscală, fără un echivalent social, e doar o formă elegantă de cinism.
Finalul care nu se scrie în Monitorul Oficial
În documente, totul pare în ordine. Articole, alineate, puncte, paragrafe. Dar dincolo de hârtii, realitatea e tăcută și dură. Vorbim de realitatea omului care stă la coadă la farmacie cu rețeta compensată, a femeii de 50 de ani care caută de doi ani un loc de muncă, a tânărului care se întoarce acasă la părinți pentru că nu-și mai permite chiria.
Legea 141/2025 nu e doar despre fiscalitate. E despre o tăcere lungă: tăcerea în care trăiesc cei care nu mai au nici serviciu, nici voce.
