Ați privit vreodată în ochii unui muribund? Ochii unui om căruia inima i-a cedat? Este un gol. Un vid negru; pupile dilatate și… lacrimi. Pe lângă cianoză, lacrimi. Lacrimi de părere de rău (poate nu mai apucă să-și ia la revedere de la cei dragi), lacrimi de durere. Cine știe? Cu o astfel de situație m-am confruntat și eu la data de 13 ianuarie 2025, în jurul orei 9, în pasajul pietonal de la metrou Unirii 1-Unirii 2; oră de vârf, dimineața.
În fața fostului McDonald’s de la metrou Unirii 2 – fix deasupra peronului magistralei M2, direcția Berceni -, agitație, strigăte de ajutor; unui pasager i se face rău, cade, rapid devine cianotic și nu mai răspunde apelurilor verbale ale celorlalți pasageri. Respirația i se stinge văzând cu ochii. Parcă providențial, un tânăr se smulge din cohorta adunată ca la circ și, rapid, îl evaluează: respirație-absentă, verificarea stării de conștiență-absentă, îi ridică bărbia, apoi după câteva manevre simple (simple în aparență, salvatoare de vieți, de altfel) îi aplică celui căzut masaj cardiac. Pasagerul nu răspunde.
Dar unde este defibrilatorul?
Dau la o parte câțiva gură-cască, Mesia-on-the-spot și „ER-iști” care fie îi ridicau picioarele celui căzut, fie încercau, energetic, să-l readucă la viață cu mâinile ridicate, și încerc să caut defibrilatorul. Acel salvator de vieți care… nu era de găsit și pace. Știm foarte bine cât s-a chinuit conducerea Metrorex să blocheze dotarea cu astfel de aparate stațiile de metrou în anul care tocmai a trecut. Din gură-n gură, mesajul se transmite, oamenii aleargă pe scările de ieșire către un agent de pază, către cineva, oricine, pentru a afla unde este aparatul.
Deja minute bune se scurseseră. Un om cu stop cardio-respirator are la dispoziție doar între trei și cinci minute pentru a i se administra șocul electric salvator. Într-un final, defibrilatorul ajunge, însă fără padele. Se vedeau clar conectorii în partea de sus a dispozitivului, însă restul aparatului… de negăsit. Dacă viața acelui om ar fi ținut de existența acelui aparat (și a ținut), iar el este greu de găsit și extraordinar de greu de utilizat, atunci iată o problemă majoră pe care Metrorex încearcă s-o treacă la „și altele”. Dar ne-am obișnuit, nu-i așa? Ne-am obișnuit cu smocurile de praf și păr de pe treptele scărilor, cu inundațiile și mucegaiul, cu înghesuiala și lipsa de ventilație din vagoane, cu orarul haotic, cu șinele sărite, cu ușile deschise în mers, cu, cu, cu.
„Pornește camera”
Revenind, după minute bune apar și angajații Serviciului de Poliție Metrou. În loc să gestioneze corect situația, să facă rapid un cordon între bolnav și salvator, respectiv „spectatori”, aceștia au avut grijă să pornească body-cam-urile: „Pornește camera”, a fost mesajul unuia dintre agenți. În cadrul Academiei de Poliție „Alexandru Ioan Cuza” există cursul gratuit „Tehnici de prim ajutor de bază – Învață cum să-ți salvezi aproapele!”, avându-l ca formator pe Constantin Croitoru. Sunt curios dacă agenții SPM au trecut pe la acest curs…
Pentru că, deja, după manevrele tânărului, cel căzut a început să aibă gasp-uri (cei care au făcut un astfel de curs de prim-ajutor, știu), iar ulterior respirații sacadate, cianoza facială diminuându-se, păstrându-se totuși pupilele dilatate și dezorientarea, salvatorul-pasager fiind non-stop lângă pacient, am considerat că sunt în plus în marea de gură-cască și am părăsit zona, asigurându-mă că Ambulanța este pe drum.
Comunicatorii Metrorex dorm în papuci
Pe lângă toate neajunsurile de la Metrorex, o problemă la fel de mare este cu cei care se ocupă de comunicarea companiei. Nimeni din cadrul acestui departament nu a vorbit ulterior despre situația de mai sus în vreun fel; niciun comunicat de presă sau măcar vreo mică informare informare pe grupul de WhatsApp cu jurnaliștii. Nimic până la această oră, inclusiv.
Pesemne că dacă n-a fost vorba de sânge pe pereți, sinucigași sau asasini, teroriști, extratereștri sau altceva care să aducă în prim-plan extraordinar de buna organizare a Metrorex, nu era considerată necesară intervenția. Presa main-stream nu trebuie să știe că s-a întâmplat „încă una” legată de defibrilatoare și de incapacitatea propriilor angajați, subcontractori sau a polițiștilor SPM de a salva vieți. Am transmis mesaje scrie pe telefoanele comunicatorilor Metrorex, am apelat, am transmis e-mailuri și… nimic.
Iată-ne la data de 23 ianuarie 2025 și știrea… nu mai este știre. Pentru mine însă este. Nu mai vorbim de știre, ci de dorința de a scoate la inveală indiferența dusă la extrem pe banii noștri.
În loc de epilog
În 2025 sunt 248 de zile lucrătoare. În fiecare zi cheltui 10 lei pe două călătorii cu metroul; un calcul simplu spune că plătesc către Metrorex în jur de 2.500 de lei. În perioada 2014-2019, Metrorex a transportat 177 de milioane de pasageri. Să facem un calcul câți bani plătim acestei companii? În 2023, angajații Metrorex aveau un salariu mediu brut de 11.330 de lei, adică luau 6.628 de lei în mână, salariu net. Sunt sigur că funcționarii de la comunicare au salarii și beneficii demne de invidiat. De ce nu răspund solicitărilor de presă? De ce dorm în papuci? Nu era obligația lor să afle ce s-a întâmplat cu acel om? Că doar i se făcuse rău pe domeniul lor. De ce nu sunt dotate corespunzător stațiile de Metrou, astfel încât situații de acest gen să fie gestionate rapid și eficient? Ne văităm că n-avem resurse, dar plătim salarii și sporuri generoase, iar treaba ne-o facem la mișto. Dacă, Doamne Ferește, cădea planșeul la Unirii? DOAMNE-FEREȘTE-NE!!!
Așa cum am precizat și în ultimul e-mail transmis către toate adresele de poștă electronică ale Metrorex, dragi comunicatori ai companiei, nu vă mai chinuiți să ne răspundeți. O veți face degeaba. Noi vă vom mai acorda atenție doar în momentul în care veți da dovadă de implicare față de cei care vă plătesc, fiind vorba inclusiv de mine. Cred că meritam un răspuns cu privire la urmările incidentului de la Unirii 2, și nu doar eu, ci și toți ceilalți care apelează la serviciile de transport ale companiei pe care o reprezentanți.
Îi mulțumesc pe această cale tânărului care s-a implicat imediat în salvarea acelui om. Sper ca eforturile sale să nu fi fost în van, iar cetățeanul suferind să se fi recuperat și acum să fie în viață.